luni, 31 octombrie 2011

Miting

Am fost ultimul din oraș care a pus piciorul în tren. Curioasă imagine mi-am zis și atunci. Să vezi un tren lung lung cum niciodată n-ai văzut și să-ți dai seama că tot orașul tău e în el și pleacă undeva. Iar tu să pui piciorul pe scară în ultimul moment și să ai conștința că doar tu din tot orașul te mai poți încă răzgândi, poți să rămâi. Nț. Nu se putea. Îți scădea nota la purtare.
Era dimineață ora...5 cred. Eram îmbrăcați regulamentar, uniformă de școală -costum pantofi, cămașă, cravată. Am ajuns în reședința de județ Și acolo a început nebunia. Parcă tot județul s-a mutat în orașul ăla. O mare de elevi, pioneri, șoimi, cămăși albe, gărzi patriotice, salopete noi nouțe. Se formează coloanele care pleacă către centru; gara fiind destul de departe de orașul propiu zis. Pe drum pe marginea șoselei, camioane pline de steaguri tricolore sau roșii ale partidului, pancarde cu lozinci și tablouri ale tovarășului și tovarășei. Ne vine rândul să ne oprim și noi la un camion. În el un tip cunoscut de la liceu-ceva gestionar de la magazii. Soarele se ridicase deja pe cer și mă gândesc să iau o pancardă de-aia de pânză pe un chenar de brad mișto, cu care să mă apăr de soare. Catastrofă. Mi se votează scurt un tablou cu tovarășul pentru că sunt băiat și suntem puțini. Tabloul cam de 2 metri pătrați, cu sticlă deasupra!!! cântărește o tonă. Așa că descheie-te la veston gagiule ia-l ușor pe umăr și follow the coloana. Mai rețin că am ajuns în centru știu că sufeream crunt de sete -era vară spre sfârșitul anului școlar, evident nimic deschis și nici o cișmea în orașul ăla fad socialist. Se auzeau zvonuri că se vinde bere sau sucuri în spatele blocurilor- lumea se bulucea intr-acolo...evident cioace de doi lei ale unor șmecheri care se plictiseau și ei la urma urmei. Are loc mitingul într-un final, nu se auzea până la noi în spate, dar noi eram acolo nu să-l auzim ci să-l adulăm. Mihai scapă brusc de foame după ce incasează un pumn în ficat de la ciobanul de directorul nostru..pentru că-și borăște tot sucul gastric; într-un fel mi-e ciudă umpic pe el. Se termină mitingul și mulțimea incepe să părăsească piața. Dar nu mai sunt coloane, rânduri frumos aliniate. E o debandadă acum. Astfel incât profit și eu cu mihai și ne descotorosim de tovarășul și tovarășa. Pe un stâlp, rezemați frumos. Oricum din centru până la gară era un imens abandon de pancarte tablouri..și ajungem la gară, ne urcăm în tren. Stăm. Ne este sete și foame dar nu realizam atunci, că aveam fete. Cică trenul nu pleacă până la 6 seara. Încep raționamentele „practicilor”. Păi până atunci suntem acasă pe jos. Ce mișto, adică să facem 25 de kilometri pe jos pe asfalt în uniformă și pantofi. În definitiv de ce nu, râd fetele ca proastele și noi trebuie să le urmăm. Așa că o luam fain frumos pe jos. Și pornim. Nu mai țin minte câți am fost. 5-6 parcă. Fiecare ne gândeam că e imposibil să nu întâlnim vreun cunoscut cu mașina care să ne ia. N-a fost cazu. Pe șoseaua care lega cele două orașe era un șir de grupulețe și câte-o mașină sau camion mai pescuia de pe ici de pe colo. Am ajuns intr-un final în oraș cu fetele de mult descălțate, roșii și cu gura până la urechi.

vineri, 28 octombrie 2011

Strigă „Trăiască” doi.

Stăteam cu Mihai mai retrași de clasă într-un fel de gol în mulțimea adunată și ca deobicei făceam bancuri și hohă pe seama celor din jur. Mai aplaudam din când în când. În spate, pe bordura trotuarului, niște gâște de la fabrica de lapte, muncitoare de la bandă; le cunoșteam din practică. Alea, cu un aer șmecheresc scandau tare din toți plămânii: CEAUȘESCU ȘI POPORU CEAUȘESCU ȘI POPORU și CEAUȘESCU PECERE CEUȘESCU PECERE . Ce ne frapa pe noi e că știau perfect când să schimbe „versul”-lozinca. Cum de nu se încurcau ?! Mai apoi ne-am dat seama că în fiecare grup erau 2-3 care aveau niște foi în mână pe care era trecută succesiunea scandărilor. Le urmăreau cu degetul sau alții cu creionu.
La un moment dat din mulțimea din fața noastră iese brusc un tip mărunțel cu ochelari fumurii și pălărie. Era Popa, directorul nostru de la care luasem o palmă în prima săptămână de liceu că nu culegeam destul de rapid mere în timpul practicii agricole de toamnă. De data asta m-am tras și l-a prins pe Mihai. Și n-a dat cu palma, a dat cu pumnul; la ficat. De ce paștele mă-tii nu strigi Trăiască?
Mama lui Mihai(erou de război și comunist ilegalist) murise demult, la nașterea lui.

luni, 24 octombrie 2011

Strigă „Trăiască”.

Cică veneau cu „trăsura de la sfat”, de la o sindrofie din careva sat, noaptea târziu. El era pleaznă. Ea ca deobicei tăcut-înțeleaptă deși ăsta o făcea troacă de porci. Vede că n-are nici un feedback așa că-l ia pe vizitiu. Birjaru, ungur cu mustăți intoarse în sus și cizme burger (bourgeoise în franceză) stă mâlc pe capră și se face că plouă. Calm. Deși, ăsta îl înjura de toți atilla și revoluționarii lui kosuth. Știa că trebuie să tacă și să îndure. Ăsta vede că n-are cu cine să schimbe o vorbă așa că se pune pe cântat. Pe drum însă minune. Ajung un convoi de 4-5 căruțe de mocani. Mocanii veneau de departe, din satele lor de sus , cu căruțe lungi încărcate cu buți și ciubere pentru târgul de-a doua zi dimineață din oraș. Unguru vrea să-i depăsească dar i se comandă scurt și tare „Stai”. Ăsta, cu chef , le cere să strige „trăiască partidul muncitoresc forța conducătoare a clasei muncitoare”. Nu mult. Dar mocanii, mocani. N-au simțul umorului. Se fac că plouă deși vedeau clar cu cine au de-a face. Dar așa ceva el nu poate să suporte. Explodează. Sare din trăsură. Deci tâlhari contrarevoluționari. Ce fac la ora asta pe drum ? Știu că-i strategic ?
Documente au ? Dar ciuberele ? De unde le au ? Nevastă-sa îi cunoaște simptomele si se apropie de acțiune.Hai mă omule lasă-i în plata domnului; nu te fă de groază.” Nimic. Actele ca să-i poată aresta. Zî-i să steie liniștit doamnă că noi nu-i avem baiu. Țî-l-om bate cât îi dă bat. „Lăsați-l în plata domnului măi oameni buni că-i omu partidului și vă faceți de lucru cu el.” Atunci țî-l-om bate și băgăm și brișca în el. Țî-l aruncăm în sanț acolo ia. Ăsta aude -așa ceva nu poate înghiți și nici una nici două dă să scoată pistolu. Care pistol nu-i. E la nevastă-sa care i-l subtilizase din timp.„ Aicea-i. Hai că ți-l-oi da acasă.” Se sufocă. Înconjurat de bandiți contrarevoluționari chiar și în pat. Ea se urcă în trăsură, Pișta (așa l-am botezat eu pe birjar) pe fază, dă drumu la cai..ăsta trebuie să iuțească pasul să-i ajungă. Urcă și după 10 metri ea coboară din trăsură. Va trebui să vină în spatele birjei 2 kilometri drept pedeapsă. El se pune pe cântat după care în curbă...adoarme.
Orașelul ardelenesc sub deal, cochet si linistit, încă neatins de șantierele viitoare. „ 1 Mai” când ieșeam cu bunicii in oraș. Ăla mic sunt eu, care număra medaliile celorlati batrani din oras cu care ne intalneam. Întotdeauna bunicu-meu iese primul. Avea 12,13 cred. Invariabil ziua se termina la terasa din cetate din centrul orasului. In mijloc era un disc de asfalt pe care se dansa iar in jur mese scaune. Țiganii „ziceau" din instrumentele lor ultra super lucioase. Să avem pardon. Și ei erau la patru ace. Rași, pieptănați, cu briantină în părul lor negru lucios care contrasta puternic cu camasa impec albă si apretată. Iar eu personajul micut pentru care de fapt se strângea toata lumea acolo-nu-i asa?- printre picioarele de la mese si scaune, cu buzunarele pline de capace de bere, vin si apa minerala, ma trăgeam cat mai aproape de muzicanți. Eram fascinat de "gordună"- zis si contrabas. Asta e. La urma urmei nu vremurile si locatiile au fost speciale. Noi eram speciali.

țiganii ziceau cam așa
http://www.youtube.com/watch?v=9C_u0fJWAGU