luni, 2 septembrie 2013

Generalii lui Kim Jong-un.




 Nu știu dacă ați observat generalii ommniprezenți din spatele liderului suprem, care pe un carnețel regulamentar notează sârguincios indicațiile și directivele acestuia. Lăsând la o parte ridicolul situației de-a da indicații unor generali de armată într-o fabrică de telefoane mobile, sau pe un teren de baschet, mă întreb două puncte.. 
Ce fac când un carnețel se termină? Îl arhivează? Dacă în aceeași zi fac o vizită la o fabrică de telefoane mobile și una la o sală de sport, folosesc același carnețel? Unde își trec „pe curat” notițele? 
Încerc-mi închipui cum ar arăta o filă două din respectivul carnețel.

Risipă de carton!!!  Unde ne trezim? Să se facă de mâine de azi după ce plec, cutii mai mici tovarăși. Vine iarna și eroica noastră armată trebuie încălțată. Este nevoie de prețiosul carton pentru bascheții de iarnă.

 ...Al treilea soldat nu-i închis la copcă..paștele mă-sii, și dacă nu le-am zis mă!!         
Ză pa dă. Zăpadă. De adus zăpadă! = China Urss URSS                                                                  


...și pe tavan „Eu” în mijloc, tatăl și bunicul în stânga și dreapta meu. (bine, dar e o sală de baschet...baschet?! notasem pe undeva..aa; glorioasa armată! )

Jabba Julian.

 
Găsiți 10 deosebiri între imaginile de mai jos!
 
 


vineri, 26 iulie 2013

Dry Cooker.

 

„Dragele mele fluturașii în burtă nu se simt de la prea mult amor.” își începe pledoaria Adriana.
Mă gândesc că știe ce vorbește, ea care s-a căsătorit de vreo 5 ori și de fiecare dată pentru bani.

joi, 28 martie 2013

Rada și Alexandra.

„ Numai Rada nu-l băga în seamă ba chiar își bătea joc de el. Grozav s-a mai întărâtat Zobar. Scrâșnea din dinți și se trăgea de mustață. Ochii lui erau mai întunecați decât o prăpastie și uneori străluceau atâta de te înfricoșai.
Este dintr-o poveste de Maxim Gorki, 4-5 pagini nu mai mult și descrie povestea de dragoste scurtă și pătimașă  încheiată printr-o dublă crimă, dintre Loiko Zobar, un țigan rebel „frumos atât la suflet cât și la arătare” și Rada, o țigăncușă oacheșă de o frumusețe răpitoare, dar nu mai puțin rebelă și independentă ca fire. 
Nuvela se cheamă „Makar Ciudra” și peste o sută de ani, Emil Loteanu o pune cu un deosebit farmec într-un film; Șatra.

Zilele astea în Dâmbovița noastră, Alexandra, o tânără și frumoasă țigancă, este împușcată de către iubitul ei român Marius, slujbaș în uniforma statului, care simțind că o pierde și neacceptând să o dea nimănui, îi curmă viața, după care la rându-i își ia zilele.
În lipsa lui Gorki, facebookul ne dezvăluie ultima declarație a îndrăgostitului pătimaș. "O săptamană, două, ca dupa aceea o să dispari din peisaj. Mai bine in pușcărie decat să profite altul de tine.”
Nu știu alte asemănări între cele două povești de dragoste... la un moment dat unchiul băiatului Ion Cârstea declară "Nu ne dorim scandal, nimic, decat să respecte măcar acum in ultimul moment, să-l respecte pe copil, pentru că asta a fost o poveste de dragoste intre ei".
Știu că la fel cum Rada are parte de nemurire prin ineditul, farmecul poveștii ei, beneficiind evident de condeiul lui Maxim Gorki, tot așa mi se pare normal să aibă și Alexandra dreptul la un pic de nemurire, măcar prin gestul tatălui ei de-a dărui câte ceva din Alexandra altor oameni. 


vineri, 8 februarie 2013

Guppy Gâdea.





Găsiți 5 deosebiri între cele două imagini. 

duminică, 3 februarie 2013

Indian Beatles!

El intră în șcenă ușor zbuciumat, dar mesajul pe care ni-l transimte este că e fericit, mândru.
Nunta, că o nuntă se evocă aici, deci nunta a ieșit până la urmă brici. Au avut orez destul -nu că s-ar fi bazat din capul locului pe ai ei. Se faceau de rușine vorba aia. Nu. Au adus ai lui doo veverițe uscate. Deci carne. Bașca ideea de zile mari a lui bunică-su. A adus desertul! Nasturi colorati, de la ultimile trupe britanice. Le-au servit ca Skittles. A fost darul lui de nuntă.
Asa ca ne mai zbănțuim umpic.
Ea -subjugată total lui, se vede din coregrafie, îi spune în indiană Ailoviu te`n chiuverimaci. Nu mai puțin femeie continuă, da` să nu-mi aduc aminte cum te uitai la doctorița ingliș la dispensar când cu analizele.El se mai zbănțuie umpic, crede ca trece momentul, ea insistă așa ca el dă explicații.
Ejti nebună?? Mă uitam să văz ce culoare are ochii lui peștii din acvariu. Știi că carașii cu ochii lila trebuie fierți mai mult. E mai ațoși. De unde să știu că gasește unchiu Gica când vine de la serviciu de la barieră, doo veverițe aproape noi? Ea e acum liniștită, și ne mai zbânțuim umpic.
The end.

vineri, 25 ianuarie 2013

Glumiți!

Doi actori proști. Ea când vine să-și prezinte rochia aduce cu o vițică împiedicată și speriată pe o rampă umedă și alunecoasă. El e frumușel și înalt. Și aici i se termină tot talentu dramatic. Că zice „Vin imediat” sau „Glumiți...” îi e totuna. Are aceeași expresie plată, netedă.

miercuri, 23 ianuarie 2013

Spitalul 9.

Uf, am ajuns. N-am prea avut probleme la poartă. Am fost inspirat să vin mai de dimineață; portarii încă nu sunt atât de beți, ca atare deschid porțile mari grele, corect. Spre interior, nu înspre exterior. Deci scap cu mașina neavariată. Eram în spitalul de psihiatrie, pe aleile întortochiate și înguste care duc la „birăuri”. Trebuie să fii atent, deoarece aleile au gard viu-lemn câinesc, de-o parte și de alta a aleii, și e atât de înalt și stufos încât riști să calci vreun bolnav ieșit la aer,  în scaunul cu rotile. Sunt trei parcă de genul ăsta în tot spitalul, deci îi numeri ușor. Un ungur fără un picior, bătrior și  ursuz, care te înjură de mamă în loc de bună ziua. Mai este un sălăjean tânăr. N-are niciun picior dar e vesel mai tot timpul și binevoitor. Atât de binevoitor încât la un moment dat mi-a arătat cum face el pipi dintr-o țeavă de pix intr-un borcan de iaurt de-ăla vechi. De unu uite nu-mi aduc aminte. În fine.
Ajung în curtea interioară a spitalului. O căruță cu roți de cauciuc de când aprovizionarea se făcea hipo, ruginește în pace și onor într-un colț. Încă câteva lăzi de ambalaje goale, burieni, în alt colț, cam ăsta e decoru.
Mă așteaptă Lucreția. Dșra, era îmbrăcată după ultimul răcnet din sătucul ei de munte. Pulover albastru pe gât, cercei lungi din oțel oxidat (chestie de altitudine) și violet de pleope mișto.
- Ați venit umpic cam repede. Bolnavii sunt încă la baie, nici n-au mâncat.
-Nu-i nicio problemă dșră Lucreția. Mă duc pe sus să văz ce și cum...trece timpul.
Mă invită la o cafea la ea în birău, da nu mă duc. Are de lucru știu, și o încurc. Odată am stat la o cafea la ea în birou și ea avea de adunat trei cifre. I-a luat o juma de oră după care a  renunțat. În definitiv nu e urgent, și fiind vară-ziua lungă, are tot timpul acasă după ce bagă găinile în coteț să-și termine fișele de magazie de peste an. Drept pentru care și-a scos tacticoasă macrameul la care lucra de fapt; și-l palmase totuși pentru orice eventualitate sub biro. Era nemăritată..zestrea, am înțeles-o.
Ies în curte și îmi aprind o țigară. Într-o secundă sunt înconjurat de 4-5 bolnavi.
-Șefu îmi dai și mie una. Îi știu, de mai multă vreme. Câtorva le dau, că mi-s simpatici. Ăsta de exemplu stătea la Zalău la fra-su în garsonieră care era plecat la muncă în Spania. Se plictisea într-o dimineață, a dat foc garsonierei (dacă fra-su tot nu dădea pe-acasă?!) și a plecat în oraș. L-au prins când venea înapoi iar garsoniera mai fumega încă.
De ce a dat foc?! Că doamne fute-l pe Vasile dacă pe el nu-l interesează casa...?
De ce a fugit de-acasă?! N-am fugit. Da era luată apa și am plecat în oraș să-mi cumpăr apă minerală.