vineri, 15 august 2014

joi, 14 august 2014

Cum funcționează Antena?

Am trecut zilele astea pe la un vechi amic, fost coleg de muncă. Nu cu mâna goală; i-am luat o bere la pet. Tipu nu-i pretențios, și nici eu mână spartă. E pensionar „de boală” acum, adică e între două joburi sezoniere în Germania. Are un fel simplu și original să-și explice cotidianul cu un umor (de multe ori involuntar) atât brut cât și abrut. Deci stăm în curte la umbră cu o cafea eu, și el cu pahar minuscul de votcă și unul mai mare de bere. Un televizor pe Antena3 mai la înălțime, pus pe un raft furat dintr-un vestiar sau atelier al fostei noastre întreprinderi. Mai are încă numărul de inventar scris stângaci cu vopsea albă. (același stil îl puteți întâlni și pe Mac-urile sau Hp-urile dintr-o instituție publică). Televizorul e dat încet, practic nu se aude; noi discutăm de-ale noastre și totuși el mai aruncă câte un ochi la ce scrie pe scrol. Nu-l interesează ce vorbesc. Practic toată informația și-o ia din propoziția scrisă negru pe galben de la baza imaginii indiferent dacă bormașinează sau flexează ceva prin curte. 
Deci așa funcționează...

 

duminică, 10 august 2014

Fir-ai al naibii Varane!

Nu te dispreţuiesc pentru că eşti un ticălos fără scrupule, lacom şi rău. Un mincinos patologic şi un prefăcut înnăscut. Duplicitar, impostor şi vanitos. Numai tu ştii ce fel de profesor eşti şi unde ai predat . Convingerea mea fermă e că n-ai citit o carte întreagă niciodată. Te dispreţuiesc pentru că aşa simplu în gândire şi rudimentar, ai reușit să creezi o şcoală, un curent în felul de-a fi şi gândi al oamenilor. Oameni de condiţia lui Gâdea şi Badea, mediocri, simpli şi înceţi la minte şi cu greutăți evidente în a se exprima în propria limba, au tupeul şi aroganţa să-i ia la rost pe oameni de calibru lui Pleşu sau Horia Roman Parapievici. Mihăieş sau Tismăneanu. Dar şi oameni cu oarece educație, noterietate şi competenţe, regresează sau se prostituează moral fără jenă şi regrete. De asta te urăsc Varane, că ai reuşit să scoţi ce-i mai rău din oameni nu din postura de securist, torţionar al unei societăiţi schizoide culmea, ci din poziția de lider într-o societate liberă, guvernată de "liberul arbitru"!


 

joi, 31 iulie 2014

Ieri.

Aseară la radio*, tot la Radioa Actualități, era o emisiune despre vegetarianism, filosofii orientale, ezoterism și alte chestii din astea foarte spirituale. Moderatorii, doi; un el și o ea plus un invitat care era pasămite specialist în cam toate domeniile de mai sus. Din Iași evident și de felul lui, profesor universitar. Discuția între cei trei, plus telefoane în direct... insipidă, subțire, la nivel de revistă glossy. Totuși telefonul de la final a meritat tot chinul celor 25-30 minute de discuții fade și total neinteresante pt. o minte sănătoasă.
Sună un tip care cu o voce moale, pierită, se prezintă și ne spune că tocmai a călcat o căprioară cu mașina: i-a apărut brusc în față, n-a mai putut evita... o oroare... și dacă îl aude cineva care mănâncă carne...că el nu servește fiind vegetarian evident, și să meargă cineva deci, să o ia de-acolo dacă o vrea pentru consum propriu. Jur! Am crezut că-i un telefon la hohă, că tipii din studio se vor prinde și-i vor da praf. Aiurea. Încep să-i promită tot concursul, că iată, deși la ultimul telefon,  „radioascultătorii noștri” sunt siguri susțin ei, vor sări în ajutorul tânărului devastat. Tânărul distrus mulțumește, se bucură că a sunat la momentul oportun, la o emisiune „atât de specială” și mai vrea dacă se poate, să îl asigure dom profesor, că biata căprioară nu-i poartă ranchiună și că el de fapt nu are motive să se simtă cu conștința încărcată. Ceea ce profesorul și face. Îi dă asigurări că bietul animal nu-l învinovățește, (l-a și iertat deja-„poate ai observat în ochii ei atunci, în fracțiunea aia de secundă”) și să stea liniștit că sufletul căprioarei e deja liber și se zbenghuie fericit.

* http://john-taine.blogspot.ro/2014/06/radio.html

marți, 22 iulie 2014

Piloții știau?

În 1988 eram (ca soldat în termen) la Capul Midia la trageri AA. Antiaeriene. Acolo am văzut un KUB al armatei române, adus acolo pt. (primele?!) teste. Vreau să spun că KUB -ul fost precursorul BUK-ului.
Am însă o dilemă. Știu că în momentul în care un avion trece pe deasupra ta, înainte de-al da jos îl identifici. După orar, curs-rută, formă-siluetă, și normal, semnale bine stabilite pe care avionul trebuie să ți le dea ca să nu cumva să-l dobori. Evident, acel avion e urmărit din momentul în care intră în spațiul aerian al unei tări și până iese de-o mie de ochi, urechi, și guri de tun. Ultima soluție(în caz că ei au luat masa pe codurile de răspuns și au pătat foaia) este să iei efectiv legătura cu piloții să se identifice (nu tu ca tunar, ci punctele-centrele de comandă).
Curios- îs ce zic cutiile negre; dacă ajung evident în lumea liberă.

KUB lângă o stație radiolocație.
 BUK , un KUB updatat.

marți, 17 iunie 2014

Radio

 
Într-o noapte am ascultat pe rând (din motive tehnice și de deplasare) doar România Cultural și ProFm. Noapte, adică de la vreo 23.00 încolo așa.
La România Cultural erau invitați doi tipi care făceau parte dintr-o formație (de fapt și aici a fost o problemă, că nu se hotărau dacă erau trupă, proiect, formație...în fine).  Deci dintr-o trupă care „cânta” doar la tobe-cu derivatele lor etno-geografice. Tipii din formație(doi băieți) intr-o perfectă încâlceală de idei, chicoteli și cuvinte neterminate, (ajutați de o ea care era moderatoare plus un invitat „hors concours”), ne povesteau cum s-au blocat cu mașina in nămeți la nu știu ce cântare de-a lor, fapt de importanță majoră în istoria muzicii de la noi Și asta așa succint în vreo 25-30 de minuțele.
Normal, am mutat pe ProFm (erau singurele posturi românești pe care le prindeam) și acolo altă gașcă de adolescenți cu microfon, recte doi în studio și alți trei patru la telefon („Stai să te pun pe speaker să te audă și Cerebel în spate”)- în mașină în drum spre litoral. Aceleași râsete giumbușlucruri și bancuri numai de ei știute, la care noi n-aveam acces și trebuia doar să stăm ca niște fraieri rușinați și să zicem „ce mișto vă distrați băieți vrem și noi să fim cul și deștepți ca voi”.
Obosit și de „proiectu” ăsta radiofonic mut -napoi pe România Cultural unde tipa( gazda emisiunii) dă drumu la telefoane în direct. Trei adică. Pe rând, un moldovean (Iași) sfătos și înțelept care nu a descoperit încă leacu calviției și a cancerului de prostată la femei să poată spera la un Otv în direct, dar care și-a zis că-și face mâna cu un România Cultural. Acum intr-o pauză intelectuală, drept pentru care era muci și care și-a început speach-ul aproximativ; „ Îmi place muzica și astea și stimez pe domnii artiști da băgați și niște muzică populară...ăăă maramureșană”-pronunțat cu accent ardelenesc pe cât a putut el scoate la ora aia.
Băieții prind ideea din zbor si-i servesc din darbuka și drâmbă (jur) Trandafir de la Moldova-pe pariu că nu știau nimic de la Maramureș.
A doua (Botoșani) cred că era o profesoară suplinitoare care folosea limba româna ca o gazetă de perete de pe vremea socialismului care își dadea seama de rolul educațional al culturii și de-aceea invita „toți artiștii și personalitățile” și in botoșani să beneficieze și elevii și studenții de acolo de spectacole de calitate.
Al treilea era un masturbici (parcă din Mediaș sau Sibiu) care n-avea practic treabă cu nimic dar era vineri seara târziu iar el se plictisea și încerca întrebări inteligente („de ce anume țineți cont in primul rând la creearea unui spectacol”) la radio.
Ori tipii aștia tocmai terminaseră de povestit marea întâmplare a vieții lor- cum au rămas inzăpeziți la o „cântare” de la care se pare că nici nu și-au luat banii. Adică in industria sowbizului aveau o mare experiență în a forma numere de telefon de service-tractări.

    miercuri, 30 aprilie 2014

    Vis.

     S-au năpustit către mine amândoi deodată. Știam că trebuie (și se vor lăsa) doborâți.
    Eram toți actori pe o scenă înaltă, la un târg sau bâlci în fața unei audiențe destul de numeroase, cu sacoșe în mână sau lingând înghețată pe băț. Ideea e că eu eram personajul principal. Tipul care nu vorbea, enigmatic, maestru în arte marțiale, și la care ajungeau bandiții în final. Ajutoarele mele (două în total) înarmate cu arme sofisticate, ascuțite și lucitoare s-au descurcat admirabil. Mai ales că și replicile lor tăioase erau veridice fiind chineji. Dar tot au căzut. Așa că întreaga audiență acum cu sufletul la gură, mă umărea cu speranță. Deci tipii se apropie de mine, iar eu constatam cu groază că erau sensibil mai înalți decât mine. Ori mișcările cu picioarele, le-am exersat doar pe bunica, în balansoar. Cine își poate ridica piciorul la 2 metri? Așa că am pornit să îmi învârt mâinile creând o diversiune cu mânecile largi, mascând faptul că nu-mi ridic piciorul mai mult de un spătar de fotoliu. Tipii isteți, pricep pe loc faza și se aruncă pe spate „loviți”. Coregrafia însă le cerea să se ridice și să mă atace din nou. Urma momentul culminant, în care eu scoteam teribila armă pe care spectatorii o așteptau, o intuiau.
      Constatam deci cu groază că raționamentul meu inițial a dat chix. Nici chimonoul meu verde (ca „să-mi scoață ochii în evidență”-o idee de-a unei mătușe) nici coada mea blondă (neveridică de acord, dar mi-am tras ochii spre urechi cu scotch în compensație!) bașca talentul meu dramatic fără cusur, nu le va abate atenți de la arma mea pe care o ghiceau ascunsă în largul chimonou și care acum reprezenta esența piesei.
    ...Nu știu ce mi-a venit să-mi confecționez arma dintr-o andrea înfiptă într-un pix Flaro. Roz. Am zis că minimalist așa, chestia obținută va căpăta o dimensiune mistică, marțială. Așa că spontan fiind, am improvizat; mi-am dezvălurit andreaua cu un gest dramatic și am răcnit: Hojomanamânăăă hoi!
    Efectul a fost imediat. Am izbucnit în râs și așa râzând m-am trezit.
    Nu știu de ceilalți, i-am lăsat acolo :).

    miercuri, 5 februarie 2014

    Doi comici

    Doi comici, dintre care unul e involuntar. Ricky și Horică.

    marți, 4 februarie 2014

    Copiii lui Ceaușescu?


    Nu vi se pare că au aceeași mimă, căutătură? Aceelași zâmbet parșiv, aceeași privire hoață, aceeași viclenie intrinsecă?