M-am născut într-o marți. Eram legată împreună cu cele 100 de surori ale mele. Ne-au mai lăsat în depozit la „dospit” o zi, iar după aia a venit un camion după noi. Pe rampă, pe palet, am văzut prima dată lumina zilei. Lumina și aerul rece m-a înfiorat. Domnului care manipula paletul îi sună telefonul, și preț de-un minut am putut privi prin nailonul în care eram împachetate cerul, pomii...Mi-a plăcut.
După care, clac. Ne-a închis în dubă. Eram înfricoșate un pic. Atât?! Asta înseamnă viață? Ieși pe rampă un pic la aer și după aia gata, înapoi la întuneric? În prima zi, în depozit auzisem tot felul de povești. Se povestea de bancnote care n-au ieșit niciodată de-acolo. Ba câteva bătrâne care au prins și reforma monetară, povesteau că surori de-a lor au plecat dimineața din depozit și s-au întors după masa. Le prinsese denominarea pe drum.
Dar nu. Pornim, ne mișcăm. Emoționte și entuziasmate nu scoatem nicio vorbă. Ajungem într-un final la destinație. Oameni în uniformă, înarmați, ne întimpină la ușa. Suntem descărcate și ajungem într-o cameră luminată cu multe fete tinere. Ce frumos miros, și ce degete fine, moi, au. Ne strâng tare unele de altele și ne leagă într-un pachet destul de mare cu sfoară. Suntem destinate unui automat de supermarket. Bun, nu e magazin de parfumuri dar nici piață de carne cum au pățit-o colegele noastre de 5. Se aud zvonuri că ele au cele mai mari șanse să vină înapoi cel mai iute, uzate înainte de termen, pline de grăsime și mirosind a ciolan afumat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu