Clopul!

 Am un clop mișto! E de calitate, îl am de ceva ani și nici nu se vede pe el. Mă simt Indiana Jones de fiecare dată când mi’l pun. De fapt și fredonez tema muzicală din film. Constant am un vis că îl găsesc “înlocuit”. Toată lumea vrea să mi’l fure și mi’l schimbă cu  o copie ieftină. De ce? Păi totul a început în Plaka-Atena acum câțiva ani. Ne plimbam seara spre otel și un grup de tineri cheflii, probabil și drogați s’au luat de noi, la mișto. Le’am transmis niște înjurături cu zâmbetu pe buze inițial, da la un moment dat unu a întins mâna spre clop. L’am prins strâns de mână și i’am zis pe ardelenește “Până aici, sulă! Hai caramba!”  S’au. A doua fază a fost la un otel în Paris. Coborâsem la micu-dejun. Nevastă’mea și’a uitat ceva sus și evident eu a trebuit să urc. Fetele de la mentenanță tocmai dereticau prin cameră. Și am văzut!!! Oroare, clopu meu lăsat pe fotel era acoperit de perne, pături grele etc! “Tu, Mărie!” zic către negresa cu curu cel mai mare, “Asta’i de pus în cap nu de făcut mâncare!, Bun, n’are pene ca la voi în Congo da tot o chestie de standard social e!”  Au pufnit în râs (erau două) ca să’mi arate că m’a înțeles și nu se va mai întâmpla. Bun. A treia fază a fost la un chef de sfârșit de an. În Oradea. La sfàrșit muci fiind m’au dus tinerii și pe mine la o discotecă(?!) cu manele. Live!! Nu muzica, nu tobele, da ceva mi’a zis că nu’i locu meu acolo…Așa că am capitulat și am coborât în stația de taxi. După exact 75 de secunde mi’am dat seama că mi’am uitat clopu acolo. “Întoarce!!” i’am zis la taximetrist. “De ce?” zice taximetristu.  “Mi’am uitat clopu!” zic. “Domnu, clopu vi în cap! ” zice. 

Bărbierul din Sevilla.

 Lume fină, nu ca la orice spectacol de teatru. Aici nu vezi tineret în blugi. În schimb babete în blănuri și coafuri care aduc a anii 60, gen Mina. Și care put a mentosane si vax de parchet.
Vorbim de operă desigur, partea cea mai cea a artei dramatice. Bărbieru din Sevilla de Rossini și mai pe scurt. 

 Se aude introul orchestrei. Mișto, corect interpretat si fără falseturi notabile. Cortina se ridică și ni se dezvăluie o piațetă de secol 18. 

Figaro apare și începe oarece foială în public. Este recunoscut și lumea îl aplaudă cu căldură. E un artist local foarte popular la botezuri și nunți. 

 Își termină aria, iar o mică parte a publicului (cu adevărat bătrână, cea care are nevoie de asistență profesionistă) părăsește în scârțâit de cărucioare sala, pe motiv că aria „Figaro în sus, Figaro în jos” o dată terminată nu văd motive temeinice să mai rămână. Apare contele Almaviva și se aud bufneli în râs din sală. Îmi ridic ochii din telefon și constat și eu că Almaviva seamănă cu Benny Hill. Bine, e un pic mai scund. Astfel încât când apare Rosina observăm că tipu îi ajunge foarte convenabil și nimic mai mult, până la piept.

 Rosina nu rămâne nici ea indiferentă  publicului. Prima dată publicul se apleacă spre ea încercănd să-i ghicească vârsta. De fapt încep pariuri discrete: „e sarită de 50; n'are mă 50!”  În al doilea rând când începe să cânte. Cântă atât de încet că nu auzim nimic. De altfel dirijoru se ițește stânjenit din fosă si ne întreabă dacă facem și actu 2 sau sărim direct la 3 și avem timp si de'o țigară. Nimeni n-are nimic împotrivă și luminile se aprind, ocazie cu care partea care paria pe jumătate de secol + ai Rosinei are câștig de cauză. 

Cer de la garderob: -doar haina de damă, vă rog! Tipu imi dă haina mea. Nevastă'mea protestează, dar o calmez, „Un incult dragă, cum o să știe el că pardesiurile bărbătești în culori calde sunt iar la modă? Cu glugă acum.” 

După un sfertuc de oră intrăm înapoi și constatăm că lângă fosă, pe primul rând, se strânseseră câțiva spectatori iar Figaro in mijloc îi întreținuse se pare cu un purpuriu Albano si Romina Power. Așa că actul 3 începe cu oarece întârziere da ni se promite că se recuperează pe parcurs.

 Scena evocă acum alcovul Rosinei în care Rosina și slujnica ei fac bilanțul celor întâmplate iar slujnica, care n-are foarte multe de cântat, dar e o maestră în mimică și gestică, biberonează ostentativ din când în când dintr'o ploscă pe care la un moment dat o bagă în sân. Sticla, nestânjenită de nimic se pare,  cade pe partea cealaltă. Slujnica nu aude, pentru că exact în momentul ăla Rosina reușește  o notă înaltă, un fel de țipăt, amplificat însă de data aceasta, pt că regizorul spectacolului sătul să tot vadă spectatorii  lungindu-și gâtul spre Rosina, a adus o girafa cu microfon pe care o mânuiește personal. Pe randurile din fata pornesc alarmele monitoarelor cardiace evident! 

Recunosc vag la un moment dat „Aria Calomniei” și mă trezesc bătând din palme binevoitor. „ S-a terminat?”  aud o voce în spatele meu. „Nu incă, iți spun eu când puiule, culcă-te inapoi!” Curios mă întorc să văz și io puiu. Destul de roz, pentru cei 75 de anișori. Dama însă se ține bine. Nu-i dai nici 45 deși o bănuiești sub fard de 35. 

Pe scenă urmează acum momentul final, căsătoria celor doi, Almaviva cu Rosina. Almaviva face un pas înapoi și se împiedică de sticla slujnicei de pe jos picând în fund! Dirijorul, spontan, introduce 6 măsuri din genericul de la Benny Hill iar lumea explodează în râs dându-și seama într-un final că Almaviva e băiat bun în fond și nu-i vrea rău lui Figaro așa cum bănuiau. Așa că aplaudă extatic! 

Cortina!

La circ.

Intru şi eu spre sfârșit. Tipa, o bătrânică simpa, beată doar pe jumătate, îmi spune să intru în cort, de ce să stau în frig. Zic, mmbine, hai să. Înăuntru maxim 50 de spectatori evident copii cei mai mulți. Îmi caut fetele în semiobscuritatea chestiei. Le găsesc pe primu rând -de fapt cei mai mulți stăteau în primul rând- o nepoată plictisită, lungită în scaun, cealaltă în discuții cu o prietenă şi nevastă-mea, singura entuziasmată, cu gura pân la urechi şi bătând din palme. În momentu dat se producea un tip care urca 4 trepte pe monociclu. Îndemânatic, reuşeşte din a doua. Sus, stabileşte că nu-i cazu să şi coboare pe monociclu pt că noi ne-am convins deja că omu ştie, şi că ce mare chestie să cobori dacă ştii să urci. Aşa că aruncă monociclu cât colo şi sare de sus de pe trepte, cam 1m, 1m şi 20, cu mâinile larg desfăcute: Hop! Epic. Tipu care prinde moniciclu, fecioru mătuşii de la intrare pesemne- după mustață si aspectu etilic, se împiedică şi cade grămadă cu monociclu peste el. Publicu aplaudă frenetic crezând că momentu face parte din număr.
 Announceru- într-un frac mişto făcut parcă dintr-o pătură şi care-i vine cam câş, ne spune că urmează, după un lung turneu internațional, Fane şi Pirații din Caraibe. Care sunt două. Un pic golance şi care mătură cu o privire lucrativă şeptelu taurin din sală.
 Fane, 60 cu plus, în formă excelentă cu o simplă operație de ulcer doar, se întinde pe jos iar cele două fete se urcă pe rând pe stomacul lui. 
Contrar așteptărilor mele se ridică. Triumfător, îşi întinde brațele şi emite un Hop! ocazie cu care constatăm că dacă ne referim strict la dinți, Fane e corigent spre repetent. Fetele se dispun pe laterale şi se unduiesc lasciv care cum știu.
 Lumea aplaudă iar Fane modest şi că tot erau acolo din număru trecut, urcă şi el treptele tipului cu monociclu. Reuşeşte, şi de sus îşi aruncă iar pieile de pe brațe -am uitat să spun că era într-un fel de maiou cu găuri și sclipici- Hop!
 Lumina se estompează şi din umbră apare un tânăr îmbrăcat şi machiat ca Jack Sparrow. Ni se dau şi baloane de săpun din aer. Se aude o bufnitură. E Fane care se împiedică pe întuneric de trepți. Căuta de fapt sticla de spirt a lui Jack. Pentru că Jack e un îmblânzitor de foc! Ia câte un gât de alcool şi-l suflă peste două torțe luminând totul în jur. Feeric. Aplaudă toată lumea. La un moment dat announceru ne spune că atenție, Jack Sparrow va face o flacără până sus spre vârful cortului. Şi întradevăr pune amândouă torțele în fața gurii şi scuipă o flacără până aproape, aproape în tavanul cortului.
 Mă întorc şi văd că mătuşica uşor alcoolizată şi-a montat mesele pe care vinde chipsuri acadele și vată pe băț. Iau o pungă de cips -cât vă dau, 5 lei, bun. Faceți-mi şi două vată pe băț. Face. Cât vă dau, 5 lei, bun. Între timp seara se termină şi toți cei 15 artişti ai circului fac poza finală şi mulțumesc publicului. Se ridică şi lumea, iar o mamă vine la stand să cumpere o vată pe băț-cât face, 5 lei zice bătrâna. Oh, Doamne!

Povestea bancnotei.

M-am născut într-o marți. Eram legată împreună cu cele 100 de surori ale mele. Ne-au mai lăsat în depozit la „dospit” o zi, iar după aia a venit un camion după noi. Pe rampă, pe palet, am văzut prima dată lumina zilei. Lumina și aerul rece m-a înfiorat. Domnului care manipula paletul îi sună telefonul, și preț de-un minut am putut privi prin nailonul în care eram împachetate cerul, pomii...Mi-a plăcut.
După care, clac. Ne-a închis în dubă. Eram înfricoșate un pic. Atât?! Asta înseamnă viață? Ieși pe rampă un pic la aer și după aia gata, înapoi la întuneric? În prima zi, în depozit auzisem tot felul de povești. Se povestea de bancnote care n-au ieșit niciodată de-acolo. Ba câteva bătrâne care au prins și reforma monetară, povesteau că surori de-a lor au plecat dimineața din depozit și s-au întors după masa. Le prinsese denominarea pe drum. 
Dar nu. Pornim, ne mișcăm.  Emoționte și entuziasmate nu scoatem nicio vorbă. Ajungem într-un final la destinație. Oameni  în uniformă, înarmați, ne întimpină la ușa. Suntem descărcate și ajungem într-o cameră luminată cu multe fete tinere. Ce frumos miros, și ce degete fine, moi, au. Ne strâng tare unele de altele și ne leagă într-un pachet destul de mare cu sfoară. Suntem destinate unui automat de supermarket. Bun, nu e magazin de parfumuri dar nici piață de carne cum au pățit-o colegele noastre de 5. Se aud zvonuri că ele au cele mai mari șanse să vină înapoi cel mai iute, uzate înainte de termen, pline de grăsime și mirosind a ciolan afumat. 

Eu şi Putin.

Se pare că Putin a fost în România înainte de a fi preşedinte o singură dată. Era colonel pe-atunci şi venise într-un program pilot al NATO ca reprezentat al Federației Ruse. Astfel, a ajuns şi la o unitate de pe malul Mării Negre, în vecinătate cu Bulgaria.
  Am urmărit câteva imagini (alb-negru şi fără sonor) şi la un moment dat îl văd, da, pe Putin mai tânăr cu 20-25 de ani, într-o uniformă de colonel al armatei Ruse. Era într-o sală, pe un scaun,  asista cum se verificau la un dispozitiv de ochit aptitudinile soldaților în tragerile cu armamentul din dotare. Urma un soldat echipat încă cu vechea căciulă de iarnă a armatei şi care semăna cu soldații sovietici din reportajele de război, când la un moment dat înmărmurit mă recunosc. Sunt eu, soldat acolo pe malu Mării Negre, e unitatea mea...cum am uitat??
Brusc îmi aduc aminte, țin minte "controlul" de la "Divizie" cu zeci de ofițeri de toate culorile şi națiile, şi îl țin minte şi pe ofițerul rus  din sala de mese unde se montase dispozitivul de ochire. Era scund, şi mai degrabă amabil, plăcut aşa blonduț, inofensiv. Țin minte că ofițerul care opera "scula" îşi tot agita mâna prin fața cătării şi arma părea că se mişcă odată cu mâna lui. Ăşa că "trăgeam" mai mult la nimereală, abia aşteptam să scap de acolo. Pe un ecran-pe care eu  nu-l vedeam, apărea "harta" loviturilor care era destul de bună, doar că la un moment dat apărea şi încheietura lu ăsta "lovită" cu un punct roşu. Putin observă situația şi amuzat îi atrage atenția asistentului. Acesta izbucneşte în râs iar eu întreb -cu destul tupeu- ce găsesc de râs. Şi Putin binevoitor îmi arată cu mâna pe peretele lateral mie, punctul roşu din mijlocul brațului care apare pe ecran. Şi ca să-mi cer scuze într-un fel, îmi împing căciula pe ceafă teribil de "ruşinat". Izbucnesc toți în râs. Tot publicul cu care urmăream pelicula, mai ales că recunoscusem că eu eram.
De fapt râdeam singur. În pat.
Visasem. Era un vis dar extrem de comic -atunci, acum nu chiar aşa.

Amintire cu Paula și Beyonce.

Ploua infernal cânta Paula Selling printre umbrele la Cluj.  Și cand colo...chiar asa.
O ploaie monotonă, imbecilă.  Plouă de trei ore în Cluj.  Mă da` nu se mai oprește ?!
Le-a zis cineva clujenilor că nu-i cazu` chiar astazi să ploo în halu` ăsta? Iese Paula. Intră oamenii lu` Beyonce. Măsoară apa. (de pe scenă)  Tratative. Vin alții cu prosoape. Ștergem. (adica ei, adica negrii)
Ies.
Asteptare, asteptare. 20 de minutele. Parfum.
Şi aşa suntem fleașcă.
Și intră. Fără bum bum, lumini, figuri.
Sclipește. Stralucește. Chiar are o rochie din lame. Argintie.
Stă dreaptă, ireal de frumoasă în mijlocu` scenei.
Rușinată, ploaia se retrage.
Nevastă-mea se semiîntoarce spre mine și discret, cu degetu` de fuckyou (al ei) îmi închide la loc mandibula numită și falcă, prin parțile locului.

U.S.D