Lume fină, nu ca la orice spectacol de teatru. Aici nu vezi tineret în blugi. În schimb babete în blănuri și coafuri care aduc a anii 60, gen Mina. Și care put a mentosane si vax de parchet.
Vorbim de operă desigur, partea cea mai cea a artei dramatice. Bărbieru din Sevilla de Rossini și mai pe scurt.
Se aude introul orchestrei. Mișto, corect interpretat si fără falseturi notabile. Cortina se ridică și ni se dezvăluie o piațetă de secol 18.
Figaro apare și începe oarece foială în public. Este recunoscut și lumea îl aplaudă cu căldură. E un artist local foarte popular la botezuri și nunți.
Își termină aria, iar o mică parte a publicului (cu adevărat bătrână, cea care are nevoie de asistență profesionistă) părăsește în scârțâit de cărucioare sala, pe motiv că aria „Figaro în sus, Figaro în jos” o dată terminată nu văd motive temeinice să mai rămână. Apare contele Almaviva și se aud bufneli în râs din sală. Îmi ridic ochii din telefon și constat și eu că Almaviva seamănă cu Benny Hill. Bine, e un pic mai scund. Astfel încât când apare Rosina observăm că tipu îi ajunge foarte convenabil și nimic mai mult, până la piept.
Rosina nu rămâne nici ea indiferentă publicului. Prima dată publicul se apleacă spre ea încercănd să-i ghicească vârsta. De fapt încep pariuri discrete: „e sarită de 50; n'are mă 50!” În al doilea rând când începe să cânte. Cântă atât de încet că nu auzim nimic. De altfel dirijoru se ițește stânjenit din fosă si ne întreabă dacă facem și actu 2 sau sărim direct la 3 și avem timp si de'o țigară. Nimeni n-are nimic împotrivă și luminile se aprind, ocazie cu care partea care paria pe jumătate de secol + ai Rosinei are câștig de cauză.
Cer de la garderob: -doar haina de damă, vă rog! Tipu imi dă haina mea. Nevastă'mea protestează, dar o calmez, „Un incult dragă, cum o să știe el că pardesiurile bărbătești în culori calde sunt iar la modă? Cu glugă acum.”
După un sfertuc de oră intrăm înapoi și constatăm că lângă fosă, pe primul rând, se strânseseră câțiva spectatori iar Figaro in mijloc îi întreținuse se pare cu un purpuriu Albano si Romina Power. Așa că actul 3 începe cu oarece întârziere da ni se promite că se recuperează pe parcurs.
Scena evocă acum alcovul Rosinei în care Rosina și slujnica ei fac bilanțul celor întâmplate iar slujnica, care n-are foarte multe de cântat, dar e o maestră în mimică și gestică, biberonează ostentativ din când în când dintr'o ploscă pe care la un moment dat o bagă în sân. Sticla, nestânjenită de nimic se pare, cade pe partea cealaltă. Slujnica nu aude, pentru că exact în momentul ăla Rosina reușește o notă înaltă, un fel de țipăt, amplificat însă de data aceasta, pt că regizorul spectacolului sătul să tot vadă spectatorii lungindu-și gâtul spre Rosina, a adus o girafa cu microfon pe care o mânuiește personal. Pe randurile din fata pornesc alarmele monitoarelor cardiace evident!
Recunosc vag la un moment dat „Aria Calomniei” și mă trezesc bătând din palme binevoitor. „ S-a terminat?” aud o voce în spatele meu. „Nu incă, iți spun eu când puiule, culcă-te inapoi!” Curios mă întorc să văz și io puiu. Destul de roz, pentru cei 75 de anișori. Dama însă se ține bine. Nu-i dai nici 45 deși o bănuiești sub fard de 35.
Pe scenă urmează acum momentul final, căsătoria celor doi, Almaviva cu Rosina. Almaviva face un pas înapoi și se împiedică de sticla slujnicei de pe jos picând în fund! Dirijorul, spontan, introduce 6 măsuri din genericul de la Benny Hill iar lumea explodează în râs dându-și seama într-un final că Almaviva e băiat bun în fond și nu-i vrea rău lui Figaro așa cum bănuiau. Așa că aplaudă extatic!
Cortina!
